Crucea Mântuirii noastre…

Dragi Prieteni,
Am fost Duminică la Nisporeni, de Sfânta Marie, la inaugurarea Crucii Mântuirii Neamului Românesc. M-am întors cu cel mai frumos gând: Dealul Mănăstirii, al doilea ca înălţime din Basarabia, ce-ar fi să fie locul pentru următorul nostru simbol, acolo în inima codrilor?
Treceţi, vă rog, cu ochiul şi sufletul peste scurtul meu mesaj.

Crucea Mântuirii Neamului Românesc de pe cele mai înalte culmi ale Nisporenilor, inaugurată de marea zi a creştinilor Sfânta Marie, a adunat la “talpa” ei, în această zi de duminică, români din cele mai diferite şi cele mai îndepărate localităţi din Basarabia, şi din dreapta Prutului.

Crucea şi Neamul, pentru români, au fost dintotdeauna mai mult decât o chemare, aceste două entităţi se completează una pe alta de sute de ani, ne fac să ne recunoaştem şi să rezistăm chiar şi atunci când izbânda parcă ne părăseşte. Dacă pentru ceilalţi piloni pe care ne ţinem se găsesc zeci de argumente ca să se lovească, în faţa crucii şi cel mai înrăit “nepriaten” al nostru devine mai neputincios. Crucea Mântuirii Neamului nostru de la Nisporeni îşi revarsă lumina hăt departe, dincoace şi dincolo de Prut şi va fi ca un legământ, mai presus decât toate declaraţiile care s-au scris şi se vor mai scri. Clasa politică de la Chişinău cam puţin timp a avut să se dumerească de însemnătatea acestui simbol şi acestui eveniment, făcânduşi prezenţa la inaugurare “subţire” de tot. Dar, mulţimea adunată acolo a făcut să nu se observe această lipsă.

împreună cu domnul ministru Ion Ungureanu

Crucea prin înălţimea ei, văzută de o parte şi de alta a Prutului, va fi, fără îndoială, un loc de pelerinaj pentru Neamul nostru. Crucea, prin înălţimea ei, dar, şi prin ziua inaugurării, a venit parcă să curăţe de fals şi de artificial independenţa acestei bucăţi de Basarabie, independenţă care îşi va căpăta răsunet istoric, doar într-un singur caz, în cazul deschiderii şi apropierii reîntregirii Neamului. Într-acolo vom merge cu sfînta Cruce a Mântuirii Neamului Românesc, cruce ridicată peste capetele noastre şi peste meleagurile basarabene.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

s. Boghenii Vechi, r. Ungheni

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Boghenii Vechi de la poalele Dealului Mănăstirii

„Cu atâţia neprieteni în jur, doar cu aşa sate ca Boghenii Vechi a putut să se facă şi dăinuie Moldova.” (Dumitru Osipov)

Este o convingere a mea, dar, cred că aceasta este şi realitatea, că Basarabia a rămas românească după atâtea vitregii ale istoriei datorită satelor noastre româneşti, care s-au pitit în inimă de codri, la poalele dealurilor şi-n văile mai puţin accesibile pentru piciorul şi calul seminţiilor nomade. Aici s-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, la care se revenea în timpurile paşnice, după războaie şi năvăliri. Localităţile mai urbanizate, cu mici excepţii, n-au cam servit Neamului. Şi dacă acestea astăzi se refac şi împlinesc mersul istoriei noastre, se datorează tot satelor noastre. Dacă încerci să pierzi legătura cu satul de baştină, te faci orăşean aşa de-o dată, nu este exclus să devii un bun „material” pentru speculaţiile: „cine suntem, moldoveni, români?”; „care ne este limba?”. Nefericirea oraşelor şi orăşelelor noastre vine de la faptul că moldovenii sunt aici orăşeni, în cel mai bun caz, în generaţia a doua, mai este timp, poate încă de o generaţie, ca satele noastre să le populeze până la o ţinută şi esenţă românească. Dar, şi după aceasta, esenţa noastră românească va trăi tot la sate.

Boghenii Vechi de sub Dealul Mănăstirii (r. Ungheni), care într-adevăr este vechi, în unele documente istorice este pomenit pe la 1426, adică încă pînă la Ştefan cel Mare, este satul de baştină a tatălui meu. Aici mi-am petrecut o parte din copilăria mea, am prins ce este frumosul, am încercat să fac din el o carte deschisă unde-mi citesc Neamul şi intuiesc veşnicia care poate trăi numai acolo. Astăzi, împreună cu colegii de la Parlamentul Tinerilor, am participat la manifestaţiile dedicate aniversării independenţei R. Moldova, am văzut steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare purtat cu mândrie în Piaţa Marii Adunări Naţionale, dar am ascultat şi discursurile oficiale, care nu mi s-au părut prea hotărâte şi construitoare pentru Neamul nostru. M-a fulgerat un gând: aceşti domni nu s-au născut la sate, în acel moment m-am hotărât să particip la acest concurs, şi întors acasă, am găsit rezonabil să prezint un material care constă din scurte spicuiri dintr-u interviu acordat de tatăl meu, Dumitru Osipov, domnului Sergiu Moraru, despre satul său de baştină – Boghenii Vechi.

Gândesc că anume un aşa material corespunde Blogului pentru Basarabia. O altă abordare şi stil sunt binevenite pentru un cenaclu literar.

Sergiu Moraru: Aţi plecat din sat, ce sentimente vă trezeşte invocarea baştinei?

Dumitru Osipov: Cele mai sufleteşti. O poveste întreagă, pe care o trăiesc de fiecare dată de la început. De fapt, baştina este acel „cosmos” sentimental, mental şi comportamental care te construieşte şi-ţi formează cadrul de personalitate în care vei turna toate experienţele acumulate, chiar dacă rămâi acasă. Dar, fără aceste lucruri nici nu face să pleci de acasă, vei fi un încurcă-lume. Dacă ignori potenţialul baştinii, dacă nu eşti prea dotat de la natură, atunci rişti, cu siguranţă, să te faci un mediocru, în cazul invers – un cosmopolit, care nu-i de mare folos nici pentru sine, nici pentru Ţară. Aşa că baştina, ca imagine, cu toate scăpările ei, trebuie să o ai toată viaţa în suflet, şi prin aceasta te vei simţi integru şi vei avea spor în toate. Imaginea baştinii este foarte importantă, mai ales pentru omul politic. Fără ea eşti superficial, fără repere, nu ştii încotro să porneşti, n-ai unitatea măsurii. N-ai modelul de comunitate, de societate format de tine tocmai la vârsta sentimentelor, a perceperii active. Căci chipul Ţării şi Neamului, dacă îl goleşti de grandori, să vedeţi cât de repede se reduce la cel al satului natal, ca o statură a existenţei, ca o construcţie conceptuală. Şi pe goliciunea aceasta îşi face loc tocmai imaginaţia fiecăruia, chiar în mod perceptibil, cum ţi-ai văzut tu satul, cum ţi-ai închipuit tu să-l faci mai frumos, mai durabil. Iată, plecând de la această abstracţie, vei avea tot atâţia Bogheni Vechi câţi bogheneni avem, şi nu contează nivelul lor de inteligenţă.

Pentru mine e cert: satul natal, Boghenii Vechi, este o bucăţică, este o parte considerabilă din Eul meu. Nu-i om în sat care să fi vorbit atât de mult despre Boghenii Vechi. E clar că alţii n-au avut posibilităţile mele. Am vorbit de la tribuna Parlamentului, de la catedrele universităţilor, în licee, în şcoli, spitale, în căminele culturale cu ferestrele şi uşile sparte, la ferme, pe deal, în brigăzi; când mi se consumau argumentele, ca să fiu convingător, aduceam drept exemplu Boghenii Vechi, sau ceva ce se întâmplă în Boghenii Vechi: „Dar iată la Boghenii Vechi oamenii aşa au făcut…”. Ascultam pe urmă înregistrările, sau citeam stenogramele, şi undeva în adâncul meu îmi scăpa un zâmbet şi-o mustrare: „Mi se pare că prea fac uz…”. Colegii câteodată chiar îmi reproşau „Mai lasă, Mitică, tu cu Boghenii tăi, de parcă-s centrul lumii…”. Dar, nu v-aţi întrebat de ce oamenii simpli, fără pregătire, cunosc atât de bine Biblia? Fiindcă e scrise în pilde. Pilda are forţa să pătrundă la temelia construcţiilor mintale, sufleteşti, să te împingă la divin, ş-apoi la alte construcţii logice, mai rafinate. Eu m-am folosit în permanenţă de acest procedeu şi pildă-mi era satul natal cu oamenii săi, cu împlinirile şi scăpările sale. Toţi aceşti 15 ani, cât m-am aflat în rândurile Mişcării de Eliberare Naţională, vă asigur, am fost în toate satele Moldovei, care trăiau presiunea schimbărilor, iar mai încoace consecinţele reformelor nechibzuite, să nu zic mai rău, făcute de oameni care nu aveau în suflet tocmai imaginea satului natal, a Bogheniului lor. Sărmanii oameni, aduşi la marginea disperării, vroiau să creadă că dacă la ei nu s-a reuşit, măcar în altă parte lucrurile merg mai bine, aveau nevoie de o orientare, de un exemplu. Şi veneam eu cu „iată la noi, la Boghenii Vechi…”, şi mult îmi plăcea când oamenii îmi răspundeau: „E bine că la Dumneavoastră oamenii sunt aşa de înţelepţi, dar la noi vedeţi ce se face?”. Şi mă întorceam acasă, şi ştiam că lucrurile nu mai stau aşa, că la Bogheni mai este invidie, că Bogheniul mai este despărţit de-o râpă care mănâncă speranţe, care împarte în două nu numai satul, dar şi destine omeneşti. Dar, aşa cum este, e satul meu natal. L-am idealizat, mi-am făcut o filozofie întreagă despre el, un crez, şi ştiţi, mi-ajută. Când mă apasă greutăţi ce-mi depăşesc puterile, mă întorc cu gândul la Bogheni şi parcă mă refac, o iau, dacă trebuie, de la început. De 41 ani sunt Chişinăuian şi dacă aş mai trăi 100, tot boghenean aş rămâne în suflet: destinul! Asta-i!

SM: Cum credeţi, pe cât este de reală vârsta Boghenilor Vechi, la care fac trimitere istoricii?

DO: Eu cred că este destul de aproximativă, dar, până aici a reuşit să pătrundă ochiul cercetătorului, până aici i-au vorbit hrisoavele, documentele istorice. Şi totuşi, cu toată aproximaţia, ea are o valoare istorică, dându-ne tot temeiul să ne mândrim de vechimea lui, de faptul că a participat la făurirea statului moldovenesc. Dar, să extrapolăm mergând în jos. În vechime, localităţile noi apăreau din necesităţile creşterii Neamului, pornind de la nişte focare, mai ales în perioada prestatală. Bogheniul, după aşezarea lui geografică, atunci în inima codrilor, acum la margine de codru, nu seamănă să intre în categoria localităţilor noi. Lesne e de crezut că se găseşte pe o vatră străveche dacică, că aşa obişnuiau Dacii să-şi pună satele, în inimă de codru, la poale de munţi. Şi aceşti oameni obişnuiau să trăiască împreună cu natura, nu simţeau necesitatea edificiilor mari, care să lase urme. Dar, să privim lucrurile din altă perspectivă. Satul Boghenii Vechi e mai vechi ca Sineştiul. Localităţi cu denumiri ca Sineşti, Corneşti, etc. Găsim în Moldova de peste Prut, dar sate cu nume de Bogheni (sau variaţii) n-am găsit. Deci, dacă presupunem că din satele de dincolo, ca Sineşti, Corneşti s-au rupt şi s-au stabilit aici, atunci, e evident, că venind aici, au găsit Bogheniul care era de veacuri. Nu se poate ca după retragerea tătarilor de aici după 1340 să nu fi rămas osatura satelor moldoveneşti prin care mai târziu s-a format statul medieval Moldova. Şi după tătari, pe aici s-au scurs multe populaţii, parte din ele au sedentat, şi dacă populaţia şi localităţile moldoveneşti ar fi fost puţine, n-ar fi existat nici condiţii de asimilare a străinilor. Dar, lucrurile stau cu totul altfel. Indusul străin îl găsim doar cu numele: Lucinschi, Snegur, Voronin, Ostapciuc, nu mai zic de Osipov, dar cultura care o împărtăşesc este cea moldovenească (ca să-i placă lui V. Stati). Deci, era aici o forţă, aproape telurică, care a reuşit să asimileze şi să integreze elementul străin fără mari animozităţi. Erau, fraţilor, sate străvechi şi multe, şi dacă nu li se ştie originea, aceasta se datorează modului de viaţă arhaic, rural, nepracticării scrisului. În general, aici în Basarabia, populaţia era omogenă moldovenească, cu toate că era împestriţată cu nume străine. Puţini purtători de nume nemoldoveneşti se recunoşteau a fi nemoldoveni. Cum s-a produs asimilaţia pe cale paşnică, fără mijloace de comunicare (comunicarea era doar de la om la om)? Răspunsul poate fi doar unul – prin număr şi prin omniprezenţă. Deci, sunt convins că Boghenii Vechi (determinativul „Vechi” a câtă istorie aduce!) este o localitate străveche pe o vatră dacică. Evident, specialiştii vor căuta şi vor înainta în istorie, dar există o sursă ceartă care are a spune multe despre Moldova – arhivele Vaticanului, la care nu prea avem acces în virtutea faptului că suntem ortodocşi. Dar, până atunci să apreciem la justa valoare vechimea satului nostru constatată de istorici şi un lucru să-l ştim, că cu atâţia neprieteni în jur, doar cu aşa sate ca Boghenii Vechi a putut să se facă şi să dăinuie Moldova.

SM: Ce se întâmplă cu satul nostru acum?

DO: Ceea ce se întâmplă şi cu altele. Degradare, depopulare, dar care pot fi tratate prin politici abile ale statului, dar şi ale societăţii civile. Pornirea ar trebui să înceapă de la nemulţumirea noastră, de la dorinţa de a repara demolarea, dar prin inteligenţă şi cu lecţia învăţată de astă dată. Dar, să nu disperăm, satele noastre, ca şi Boghenii Vechi, numai în veacul nostru au trăit o perioadă şi mai grea: ocupaţia sovietică, războiul al II-lea, foamea, deportările. Cu toate acestea, prin muncă asiduă şi lipsuri, ne-am revenit. Material, lumea chiar s-a înstărit. Dar, era partea mai puţin văzută care-i durea pe toţi, dar, puţini cine încercau s-o formuleze. Ne-a fost nimicită şi izgonită intelectualitatea, aşa puţină cum era, dar, făcea faţă necesităţilor. Alta, că greu se întrezărea. Nu ni se încredinţa. Alţii trebuiau să ne conducă, alţii trebuiau să ne înveţe, să ne trateze, să ne servească, să ne organizeze. Această problemă era mereu discutată la noi în casă. Eu, cu mintea mea de coplinadru de atunci, înţelegeam că până nu vom avea învăţătorii noştri din sat, medicii, agronomii noştri, cu toată bunăstarea materială (relativă) vom rămâne doar o brigadă mare de salahori numai buni de prăşit, de lucrat la tutun, şi aici orizontu ţi se închide.

Familia Osipov, trăindu-şi tragismul ei prin decapitarea buneilor în Siberia sau altfel, împrăştierea neamului în toate lumea, a reuşit poate mai bine ca alţii să se debaraseze de egoismul patriarhal, care salvează doar vremelnic şi să manifeste un comportament activ, prin exemplu propriu. Iarăşi pilda, iarăşi puterea exemplului. Mama, Domnica (ce nume frumos!) ne-a fost dascăl adevărat cu har de Dumnezeu. Iată aceşti oameni ne-au formulat traseul: „La carte!”. De altfel, robi sătui, dar tot robi. Dar, până atunci trebuia să ne sprijinim pe umerii celor care apucase greul mai înainte. Astfel, ne vine profesor de limbă şi literatură tînărul Gheorghe Mărgărint, ulterior director de şcoală. Cum rostea acest profesor cuvântul „OMUL”! Stăteam încremeniţi în bănci şi urmăream mişcările lui. Am mers la teatru, la cenacluri, dar n-am auzit aşa o rostire, aşa expresivă nici la Ureche, nici la Cupcea, „OMUL”, ştia el ce spune. Îl aveam deja profesor de geografie pe Vasile Nicanor Popovici, veşnic cu arătătorul pe hartă şi pe cefele învăţăceilor. Apoi Alexei Nicanor Popovici, Gheorghe Pavel Filipovici, actualmente directorul şcolii din Boghenii Noi, frumos lucru, aceştia-s chiar a doua generaţie. N-a întîrziat să apară medicul de aici, specialişti în gospodărie, care au dezlocuit Dobrovii. Dar mulţi tineri au plecat la facultăţi şi s-au făcut buni specialişti, plecând la lucru în alte părţi sau chiar să facă ştiinţă. Ion Fotescu – medic militar, Volodea Mărgărint – tot medic, Emil Fotescu – profesor de matematică la universitatea din Bălţi, şi alţii.

Astfel, satul s-a depatriarhalizat, s-a transformat într-un sistem deschis capabil să producă valori nu numai materiale, dar şi culturale, să se autoorganizeze, să se planifice. Porniţi de la o distrugere totală, în câteva decenii am realizat într-un fel un nivel de prosperitate. Să ne întrebăm ce ne mai trebuie. Cheia răspunsului este: intelectualitate! Constituită într-un sistem social numeros şi înalt calificat, ea a păşit înainte, a simţit necesitatea de a gândi viitorul, ea nu mai putea rămâne la nivelul Boghenilor Vechi, care ste o condiţie necesară, dar nu şi satisfăcătoare. În aer plutea ideea de emanicipare, de renaştere naţională, Ea a formulat motoul acţiunii „Dacă nu noi? Cine? Dacă nu acum? Când?”. „Cândul” n-a întârziat să vină, dar noi ne-am arătat puţin pregătiţi pentru această experienţă istorică. Şi aceasta din două considerente mari:

– Primo – n-am avut experienţa de viaţă statală, suverană pe parcursul a două generaţii;

– Secundo – conştiinţa naţională a fost demolată până aproape de ireversibil.

Dar, evenimentul s-a produs şi în această perioadă de criză şi tranziţie, trebuie să ne ocupăm de toate ca să reuşim să lăsăm copiilor noştri ceva durabil şi de valoare.

În ceea ce ţine de familia Osipov, ne simţim cu sonştiinţa curată, ne-am încadrat perfect în acest proces social de transformare, şi am îndeplinit întocmai şi porunca părinţilor „La carte!”.

Suntem o echipă angajată şi gata de a spune şi a face multe pentru acest Neam. Şi acest lucru îl vei găsi în foarte multe familii boghenene. De data asta, transformarea are cu totul un alt caracter: noi nu mai trebuie să naştem primii învăţători, primii medici, primii specialişti. Ei sunt, şi-s bine pregătiţi. Soluţia ţine de felul cum vrem să organizăm societatea, ce model de societate vrem să construim.

Încă un experiment sau durabilitate? Eu sunt pentru durabilitate, dar aceasta înseamnă multă, multă inteligenţă, rafinament, dragoste de Neam şi o voinţă politică hotărâtă. Noi, basarabenii, parcă ne tragem de la Esop, ne permitem luxul de a începe o dată în 40-50 ani de la început. Drept că ne impun la aceasta ba cataclisme sociale, ba „prietenie strânsă a fratelui mai mare” prin crize bine organizate. Dar noi trebuie să găsim forţe în noi înşine ca să nu ne lăsăm influenţaţi de factorul extern, fără rezerve.

În ceea ce ţine de revigorarea satelor, că aceasta-i tema, noi suntem obligaţi să creăm în termeni rapizi o infrastructură adecvată, să microindustrializăm satele noastre. Satul nu mai poate rămâne şi în continuare doar un furnizor de materie primă, de altfel riscăm ca depopularea să ia un caracter ireversibil. Cred că satele mari şi cu landşaft favorabil se vor urbaniza cu timpul, cele mici şi mai ales cele afectate de alunecări se vor restrânge până la limita forţei necesare, ca să prelucreze terenurile şi plantaţiile din jur. Şi într-un caz şi în altul, satele noastre trebuie construite aproape din nou.

Mă întrebi ce se produce cu satul nostru acum? Este în aşteptare. În aşteptare de surse, dar şi de o viziune largă pe viitor. Trebuie să apară omul cu abilităţi să unească aceste două componente. E timpul ca administraţia publică locală să iasă din anonimat şi să înţeleagă că guvernează nu un sat (sau mai multe), ci un colţ de ţară şi se face responsabilă de toate scăpările. Dar, surse sunt, şi cele puţine de aici, şi cele multe din Italia, etc., unde lucrează şi boghenenii noştri. Şi viziuni are cine emana, doar aproape nu e familie unde măcar un copil să nu fi făcut facultatea. De ce nu se mişcă carul din loc? Nimeni nu le vorbeşte despre perspectivă şi nu face o chemare. Nu e normal ca un Om, care a muncit peste hotare, să-şi vadă tot sensul de acumpăra un lot de casă la marginea Chişinăului cu 60 000 de dolari de la nişte şmecheri. Cu 60 000 de dolari, liberi poţi să-ţi cumperi o moşie solidă într-un sat, să-ţi faci o gospodărie pe măsură ca să o poţi administra, iar cu restul, dacă ai apucături de orşean, de ce nu, la Ungheni sau Corneşti să-ţi faci o casă modernă?

Cu timpul cred că aşa o să şi se producă. Preţurile mari la imobil, sau teren din Chişinău îi va împinge pe solicitanţi spre locurile de baştină după schema: satul natal – centru raional (judeţean). Dacă se va întâmpla aşa, noi vom reuşi să urbanizăm Ţara. Aceste 32 de centre raionale actuale, în condiţia unor investiţii suficiente, se vor transforma în orăşele moderne, curate cu infrastructura necesară. Aceasta ar aduce a stil european. Astăzi noi suntem o Ţară rurală cu desăvârşire.

SM: Încă o întrebare cu sâmbure, spuneţi, aveţi neprieteni în sat?

DO: Nu cred, dar, dacă sunt, încă nu-i ştiu. Şi nici timp nu am să-i descifrez. Însă pentru un om al politicii e normal să aibă şi neprieteni. Este important să nu pierzi timpul cu ei.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu